luni, februarie 18

Și ieri, ca și azi

Și toate lacrimile mi s-au uscat. Poate că am plâns prea mult, la momentul nepotrivit. Poate ca înainte nu merita nimeni. Poate că nici el nu merită. Dar din puținul suflet rămas, am stors 3 lacrimi. Pentru că doare.

Și totul era calm. Și parcă și marea voia să rămână nemișcată și să privească. 

Și m-a ridicat. A fost unul dintre puținii care m-a ridicat din noroi. Și a avut răbdare. Și mâna mereu caldă mă înconjura. În fiecare dimineață. Și în strânsoare și în zâmbet și în fericire puteam să jur că e bine.

Și serile lungi, în care niciunul din noi nu voia să doarmă, ca să mai rupă puțin din timp, să povestim și să ne simțim trupurile, erau superbe...și căldura și degajarea cu care mă primea în brațe...și chimia! Chimia aia nenorocită care mi-a luat mințile...

Și s-au dus. Cum s-au dus și altele.




 Mereu când pierd câte ceva, plâng.
Și ieri, ca și azi.
Dar fără lacrimi.