Please don't go, I want you to stay

Și dacă ți-aș spune că nu mai pot?
Dacă până și marea simte răceala vorbelor tale goale și seci pe care le spui la nesfârșit?

Dacă ți-aș spune că mă doare că nu putem asculta un grup de sunete numai al nostru și să ne fie dor unul de altul, să suferim dacă îl auzim sau să îl ascultăm împreunați și fericiți...și că mâinile tale grele și corpul tău mă rănesc mai tare decât atunci când m-ai lovi...Că poate...(dar poate!) sufletul meu încă simte ceva pentru sufletul mic al tău, dar puterea a ajuns și ea la capăt...toate durerile pe care le-ai scos din interiorul meu (da, tu, da!) au revenit sub alte forme, poate mai mult sau mai puțin dureroase. Că poate...(dar poate!) simt din nou nevoia buzelor tale apăsându-mi buzele nevrotic, ca și când ai vrea să înghiți momentul ăla și să nu se mai termine....și s-a terminat. Și poate că simt că puterile noastre s-au dus și nu sunt sigură că se vor mai întoarce.

Numai dacă ai vrea...

Da, poate că  am o atitudine exagerată de preocupare pentru interesele mele și le desconsider pe ale tale. Dar nu  mereu.  Doar câteodată. 

Mi-aș dori să fiu acolo,vizibilă pentru tine, nu îmi place să fii absent și în clipele puține care poate ne-au mai rămas. Mi-e dor de îmbrățișări, nu de dojeneli.

Te vreau pe tine și numai pe tine.

Nu mai vreau pe nimeni altcineva. Mă faci fericită. Ba nu. Mă făceai fericită. Unde s-a dus bărbatul ăla? Se mai întoarce?

Crezi că se poate? Numai dacă te las in bula ta de aer? Crezi?...

Și ieri, ca și azi

Și toate lacrimile mi s-au uscat. Poate că am plâns prea mult, la momentul nepotrivit. Poate ca înainte nu merita nimeni. Poate că nici el nu merită. Dar din puținul suflet rămas, am stors 3 lacrimi. Pentru că doare.

Și totul era calm. Și parcă și marea voia să rămână nemișcată și să privească. 

Și m-a ridicat. A fost unul dintre puținii care m-a ridicat din noroi. Și a avut răbdare. Și mâna mereu caldă mă înconjura. În fiecare dimineață. Și în strânsoare și în zâmbet și în fericire puteam să jur că e bine.

Și serile lungi, în care niciunul din noi nu voia să doarmă, ca să mai rupă puțin din timp, să povestim și să ne simțim trupurile, erau superbe...și căldura și degajarea cu care mă primea în brațe...și chimia! Chimia aia nenorocită care mi-a luat mințile...

Și s-au dus. Cum s-au dus și altele.

 Mereu când pierd câte ceva, plâng.

Și ieri, ca și azi.

Dar fără lacrimi.

Punct si de la capat (?)

   Si cum sa nu plang? Si cum sa nu vreau sa ma opresc din respirat si sa mor incet, cu gandul la el? Si cum sa nu ma gandesc la el, cand il vreau atat de mult? Cand stiu ca il iubesc?

De ce mai iubim? De ce nu putem sa simtim....ORICE altceva? De ce nu reusim sa ne oprim, macar, din iubit, atunci cand e nevoie? Atunci cand suntem pe punctul de a suferi, de a ne simti goi, de a ne simti dezbracati de frumusetea ce ne-a inconjurat pana acum putin timp, cand eram de mana cu EL? De ce trebuie sa fie mereu suferinta dupa iubire? Da, poate ca e ciclul etern care pune in miscare lumea, dar de ce?

De ce trebuie sa tremur cand ma gandesc la tine? De ce trebuie sa mi se umple inima de suferinta, atunci cand stiu ca nu te mai am si nu te voi avea niciodata, decat, poate, fizic. Nu ma multumesc niciodata cu atat de putin. Te vreau, te vreau mai mult decat orice pe lumea asta.

Si as vrea sa simt din nou imbratisarea ta calda si protectoare. Si as vrea din nou sa-mi spui: "Totul e bine. Cand sunt eu, nimeni nu te va rani. Nimeni nu te va lovi. Nimeni nu te va face din nou sa suferi."

Si poate ca te iubesc? Si poate ca mi-e tare dor de sarutul tau, de zambetul tau, cand rascoleam asfaltul gol de la Tineretului. Si poate ca mi-e dor de nebunia ta, de deciziile tale luate cu 10 secunde inainte sa iesim din casa plina de amintiri ce acum rascolesc fiecare bucata a sufletului meu.



                                                                                                                                  Te vreau.

Niciodata

Si as vrea sa plec.
      As vrea sa zbor.

Sa plec de aici, sa vad castelul, sa fug de balaur.

                                               Il vreau pe Fat-Frumos.

    Aici, acum, langa mine.

Sa ma iubeasca asa cum a iubit-o pe ea. Numai pe ea. Doar pe ea.

Il vreau pe Fat-Frumos...

Si de ce?

Si de ce trebuie sa sufar? De ce?
De ce nu pot sa simt si eu fericirea pe care ceilalti o simt?

Alta data, alta bratara care zgarie tastatura. Alta tastatura. Alt cadru.

Si nu am putut sa ma exprim niciodata. Si de ce?
De ce trebuie sa tac si sa fiu biciuita din toate partile?

Alte feţe, alte compromisuri, ale compasiuni, alte sentimente.

Si nu voi spune niciodata ce simt cu adevarat. Si de ce?
De ce nu ma pot exprima clar cand esti tu langa mine? De ce sa nu iti spun tot?

• Poate pentru ca nu ma lasi.

Si de ce sa ma simt goala fara argintul incrustat pe degetul meu? De ce sa ma simt singura fara tine, cel care ma lua in brate mereu? De ce sa ma simt infranta, cand tu esti cel infrant de patimi?

De ce sa te iubesc?

Pentru ca vreau.

Someone like you

Nu mai stiu.

Ce nu mai stiu?

Nimic.

O noua zi.

Zi?

Mai bine zis an.

A mai trecut un an si nici nu mi-am dat seama. Un an de teribilisme, frustrari, alunecari in neant, ridicari, atingeri inocente, atingeri mult prea pasionale pentru ce avea sa fie...
Un an de suferinta si iubire.
Un an de bucurii si ruperi sufletesti.

Un an.

Un an.

El? Cine e e?

Hai sa-i spunem...

Simplu. Vlad.

E EL? nu stiu...dar stiu ca iubesc, inca o data.
Nu e asta cel mai frumos sentiment?

Nu stiu. Cert e ca poate am un viitor. poate ma iubeste cu adevarat. poate ca voi fi fericita. poate....
poate.

While your lips are still red

Am ajuns de unde am plecat...inca starile de rau, inca parinti neintelegatori, dar cu ceva in plus: iubire.

Mda...mi-e rau. Inca pute a javra p'aici. S-a urcat timp de 30 de minute cu labele pe geam si a latrat, sa ii dau drumul. Am cedat. Cedez din ce in ce mai des in ultima vreme...stiu ca nu am scris demult...probleme peste probleme, alea alea. Adolescenta.

"First day of love never comes back"

Mi-e rau si vreau sa ies din starea asta. Si nu am cum singura...Mi-am pierdut cel mai bun prieten...pe EL. Dar nu regret. Chiar imi pare bine. Poate. Mi-a deschis ochii si imi pare bine...nu vreau sa regret alegerile facute acum peste cativa ani. As da orice sa imi cunosc viitorul. Sa stiu daca tot ce imi propun va deveni realitate...

Aceeasi eu, dar mult mai altfel. Feminina, matura....

trista.

Nu ne va lua nimeni locul din fata. E numai al nostru. Ale noastre sunt si amintirile. Si vreau sa mai adaugam. A noastra e lumea, a noastra e iubirea. Ma faci sa zambesc mereu. Ma rog...aproape mereu. Dar ma faci sa zambesc, ma faci sa nu ma mai gandesc la probleme, ma faci sa fiu fericita. Ce mi-as mai putea dori? Pentru noi, fiecare zi e ca prima zi.

"Peste 2 ani nu o sa mai fie romantism". Vreau sa fie. Vreau sa existe. Nimeni nu crede in noi, numai noi credem intr-un nimeni existent, numai al nostru. Nu stiu ce vrei, ma ametesti, dar e un sentiment placut. Vreau mai mult, mult mai mult, si am. Si sunt fericita. Imi pot pune fiecare neuron, fiecare parte in miscare si storc de energie corpul, deja epuizat, dar dornic. Profit de fiecare atingere, fiecare miscare, fiecare "bucurie" numai a noastra.

Kiss while your lips are still red.

Si nu, nu pot sa nu scriu despre sentimentele mele aici. E parte din mine.