Killhoney

Mda...n-am mai scris de un car de ani. Ei, si?

Mi-am gasit Supremul EL. E dulce, simpatic, frumos, inteligent, pianist, ma iubeste si nu se sperie de crizele si ideile mele. Nu se sperie, dar se enerveaza. Nu mai sunt eu de cand l-am cunoscut. M-am schimbat total si iubesc cu adevarat. Sunt nebuna. De aproape 4 luni nu mai pot fi eu. Sunt a lui cu corpul si mintea si cu tot. Tin la el groaznic de mult si pana si pe mine ma sperie asta. Nu am crezut ca pot iubi cu atata pasiune si nu credeam ca ma pot darui asa unei singure persoane. Imi revars toate sentimentele asupra lui si stiu ca si el intelege, dar...chiar nu stiu ce gandeste. Nu pot reusi sa inteleg. Mi s-a daruit dar nu il pot intelege. Nici eu nu ma pot intelege. Fac anumite chestii care nu isi au rostul. Sunt naiva si cred orice si il ranesc. De ce? Nu ma pot bucura de fiecare clipa alaturi de el. Acum stie ca, pe viitor, cu siguranta voi mai face si alte tampenii.

"Si atunci ma voi intoarce, voi pleca si ma vei vedea pentru ultima data."

Nu pot rezista o clipa fara el. Ma sufoc numai la gandul ca nu e langa mine si...si sunt paranoica. Stiu ca nu ar face absolut nimic sa ma raneasca, dar trecutul ma urmareste si nu ma pot obisnui cu ideea ca cineva tine cu adevarat la mine si nu ma va face sa sufar niciodata. Vream sa ramanem o eternitate unul langa altul.

Sunt paranoica si nu stiu ce gandeste. Mi-e frica. Cred ca in 4 luni am plans mai mult decat in 6 ani. De ce? Pentru ca plang de ciuda. Stiu ca e vina mea, dar e si vina lui. Nu pot respira fara el. Nu pot dormi. Imi aduc aminte mereu de vocea lui, de mirosul lui, de bratele lui care ma tin strans la piept...ar face orice sa fiu fericita. Si eu la fel. Dar...nu stiu ce gandeste. Si ma sperie asta.